Într-un orășel mic, cu străzi pietruite și case vopsite în culori calde, trăia Alex, un băiat de 20 de ani cu un zâmbet care părea să ascundă o poveste nerostită. Alex era genul de om care ar fi dat și ultima felie de pâine unui străin flămând, dar nimeni nu știa cât de greu îi era lui să treacă prin fiecare zi. Avea o dizabilitate care îi făcea mâinile să tremure și picioarele să se împiedice uneori, ca și cum corpul său ar fi dansat pe o melodie pe care el n-o auzea. Însă Alex nu vorbea despre asta. Nu voia să fie privit cu milă sau să fie „băiatul cu probleme”. Voia doar să fie... Alex.

În viața lui era Maria, o fată cu ochii mari și o inimă și mai mare. Maria îl cunoștea pe Alex de când erau copii, când el o ajutase să-și repare bicicleta stricată, chiar dacă mâinile lui tremuraseră tot timpul. De atunci, ea îl vedea ca pe un erou, nu pentru că era perfect, ci pentru că era bun. Maria îl iubea în tăcere, dar cu o forță care ar fi putut muta munții. Nu-i spunea, însă, de teamă să nu-l sperie. Îl urma peste tot, râdea la glumele lui și îl apăra când cineva făcea comentarii răutăcioase despre „ciudățeniile” lui.

Într-o zi, orășelul organiza un festival de toamnă, cu tarabe pline de plăcinte, jocuri și un concurs de pictură. Alex iubea să deseneze, dar tremurul mâinilor îl făcea să evite să picteze în public. Totuși, Maria îl convinsese să participe. „Hai, Alex, o să fie distractiv! Nu trebuie să câștigi, doar să te bucuri!” îi spusese ea, cu un zâmbet care-l făcea să uite de toate fricile.

IUBEȘTE, FĂRĂ LIMITE!

Strălucirea vine din interior!

La concurs, Alex s-a așezat la o masă, cu pensula în mână, simțind privirile curioase ale celor din jur. A început să picteze un apus, cu culori calde care se amestecau stângaci pe pânză. Mâinile lui tremurau, pensula aluneca, iar câțiva oameni din mulțime au început să șușotească. „Ce rost are să participe dacă nici nu poate ține pensula?” a spus cineva. Maria, care stătea în spatele lui, a simțit cum i se strânge inima. A vrut să sară în apărarea lui, dar Alex i-a aruncat o privire care spunea: „Lasă, sunt bine.”

Când timpul s-a terminat, picturile au fost expuse. Cea a lui Alex nu era perfectă – liniile erau strâmbe, culorile se amestecau haotic. Dar era ceva în apusul lui care atrăgea privirile. Poate era felul în care culorile păreau să ascundă o poveste, poate era emoția din spatele fiecărui tremur al pensulei. Juriul, format din artiști locali, a ales câștigătorul: Alex. Nu pentru tehnică, ci pentru „sufletul” pe care-l pusese în tablou. „E ca și cum am simțit lupta și bucuria ta în fiecare linie,” a spus unul dintre jurați.

Mulțimea a amuțit, apoi a aplaudat. Alex, cu obrajii roseți, nu știa ce să spună. Maria, însă, nu s-a mai putut abține. S-a ridicat, cu lacrimi în ochi, și a strigat: „Ăsta e Alex al meu! Cel mai bun om pe care-l cunosc!” Apoi, fără să se gândească, l-a îmbrățișat în fața tuturor. Alex a râs, un râs cald, și a șoptit: „Tu chiar ești nebună, Maria.”

După festival, au mers împreună pe dealul din spatele orașului, unde apusul adevărat părea să imite pictura lui Alex. Acolo, Maria i-a spus în sfârșit ce purta în suflet: „Alex, nu te iubesc pentru că ești perfect. Te iubesc pentru că ești tu. Și tu ești de ajuns.” Alex a privit-o, cu mâinile tremurând mai tare ca niciodată, dar de data asta nu de la dizabilitate, ci de emoție. „Știi, Maria, uneori mă simt ca un tablou strâmb. Dar cu tine... parcă sunt un apus care merită privit.”

Din acea zi, Alex a învățat să nu se mai ascundă. Cu Maria alături, a început să vorbească deschis despre dizabilitatea lui, să râdă de momentele stângace și să accepte că binele din el strălucea mai tare decât orice imperfecțiune. Orășelul l-a primit cu brațele deschise, iar Maria a rămas scutul și soarele lui.